Cat de frumos trebuie sa fie totul ca sa devina insuportabil si sa vrei sa ti se intample si tie?

Sunt cupluri ce par a fi impreuna de o vesnicie.To ce li se intampla e o naucitoare reluare.Existenta lor e un clip ciclic.Sunt nefericiti impreuna si tocmai de aceea,poate si mai nefericiti singuri.Intre aproprierile lor nu se mai sparg decat neputinte,o asurzitoare acalmie.De cate zgomote e nevoie ca sa se acopere tot ce e spus de atatea si atatea ori? De cate scunfudari in care sa se topeasca tot ce a fost deja trait? Si cat de frumos trebuie sa fie totul ca sa devina insuportabil si sa vrei sa ti se intample si tie?

De fiecare data acnd revii intr`un loc e pentru ca ti`e frica sa pierzi ceea ce deja stii ca ai.Obisnuinta iti ofera o singura certitudine: e bine ca totul sa fie intr`un anumit fel decat deloc.Orice prezenta e mai sigura decat cautarea nedefinita,in gol,amortita.Acest comfort toxic e uneori singurului posibil.

Fotografia e o memorie paradoxala.Intepenita in intesitatea locuita si fluida in miscare.Reflex al ipostazelor ce se cer intregite.E fictiunea regasirii,pentru ca se cere mereu recompusa.Realitatea din ea e subterfugiul imaginatiei,ca si cum ai tine in mana doar negativele in care nu vezi altceva decat siluete difuze,irecognoscibile.Nu te intorci niciodata doar ca sa iti amintesti,ci ca sa descoperi daca mai ai ceva de parcurs.Fotografia e scanare a unui timp inghitit de propria lui ardere pe care moartea il poate face sa redevina cu adevarat prezent.Am vazut o fotografie cu doua nuduri asezate pe o piatra.In fata lor era marea.Doua corpuri curbate,aplecate cu capul lipit de genunchi,nu privesc nici o clipa spre mare.O puternica imagine a contorsionarii perfect line care se adanceste in sine.In spasmele tacerii si in nivelarile marii.In singuratatea plajei.

Un fel de scoica in care auzi un vuiet de dincolo si de nicaieri...